O CHEMARE LA AGONIE

O chemare la agonie – David Wilkerson

Mă uit la întreaga scenă religioasă de astazi şi tot ceea ce văd sunt invenţii şi lucrări ale omului şi ale cărnii. Este mai degrabă neputinciaosă. Nu are nici un impact asupra lumii. Şi văd cum lumea intră tot mai mult în biserică şi îşi pune amprenta asupra ei în loc ca biserica să influenţeze lumea. Văd cum muzica intră în casa lui Dumnezeu. Văd cum divertismentul intră în casa lui Dumnezeu. Obsesia de divertisment în casa lui Dumnezeu, o ură faţă de corecţie şi o ură faţă de mustrare. Nimeni nu mai vrea să asculte astăzi…

Ce s-a întâmplat cu agonia din casa lui Dumnezeu? Ce s-a întâmpalt cu acel chin sufletesc ce trebuie să însoţească lucrările religioase? Acestea sunt cuvinte pe care nu le mai auzim în aceste zile ale răsfăţului. Nu le mai auzi.

Agonia înseamnă o suferinţă severă şi o întristare profundă. Emoţiile sunt aşa de tulburate încât provoacă durere. Durere interioară, acută şi profundă, provocată de condiţii referitoare la tine, venite din tine sau din jurul tău. Agonie. Durere adâncă. Necaz profund. Agonia inimii lui Dumnezeu.

Ne ţinem strâns de retorica noastră religioasă şi de dicursurile noastre despre trezire dar am devenit atât de pasivi. Orice pasiune adevărată se naşte dintr-un zbucium sufletesc. Orice pasiune reală pentru Cristos vine dintr-un botez cu acel zbucium. Cercetaţi Scripturile şi veţi vedea că atunci când Dumnezeu a hotărât să repare o situaţie ruinată El îşi împărtăşea propria durere sufletească pentru ceea ce vedea că se întâmplă cu biserica Sa şi cu oamenii Săi. Şi El găsea un om care se ruga, îl lua şi în mod figurat îl „boteza” cu un chin sufletesc. Găsiţi aceasta în cartea Neemia. Ierusalimul era în ruine. Cum va proceda Dumnezeu în această situaţie? Cum va restaura El ceea ce era ruinat?

Oameni, ascultaţi-mă…. Neemia nu era un predicator, el era un om cu o carieră. Dar era un om la rugăciunii. Dumnezeu a găsit un om care nu avea doar o scânteie de emoţii. Nu doar o mare răbufnire de îngrijorare apărută dintr-o dată ca apoi s-o lase să se stingă. El a spus: „Nu. M-am prăbuşit şi am plâns şi m-am tânguit şi am postit. Apoi am început să mă rog zi şi noapte.” De ce nu au primit şi ceilalţi oameni un răspuns? De ce nu i-a folosit Dumnezeu în restaurare? De ce n-au avut vreun cuvânt de spus? Pentru că nu exista în ei nici o dovadă de zbucium sufletesc! Nu era plânset! Nici un cuvânt de rugăciune! Totul era ruină!

Contează pentru voi astăzi…are vreo importanţă pentru voi faptul că Ierusalimul spiritual a lui Dumnezeu, Biserica, este acum căsătorită cu lumea? Că se simte aşa o răceală care trece prin Biserică? Sau altfel spus şi apropiindu-ne mai mult de subiectul nostru, vă pasă de Ierusalimul care se află în inimile noastre? Iată urmele ruinelor care fac să se scurgă încet puterea spirituală şi pasiunea. Orbirea care nu ne lasă să vedem starea de căldicel în care se află Biserica şi amestecul care se strecoară înăuntru. Asta urmăreşte de fapt diavolul să facă, să ia din tine lupta spirituală şi să o omoare. Aşa că nu te vei mai osteni în rugăciune. Nu vei mai vărsa lacrimi înaintea lui Dumnezeu. Şi poţi sta liniştit uitându-te la televizor iar familia ta să meargă în iad.

Daţi-mi voie să vă întreb: Ceea ce v-am zis v-a făcut să vă simţiţi condamnaţi în vreun fel?

Este o mare diferenţă între agonie şi îngrijorare. Îngrijorarea apare atunci când ceva începe să te intereseze, prezinţi interes pentru un proiect, o cauză, o frământare sau o nevoie. Vreau să vă zic ceva ce am învăţat din toţi aceşti 50 de ani de predicat: Dacă nu se naşte din durere sufletească, dacă nu s-a născut din Duhul Sfânt… Ai văzut şi auzit despre o situaţie ruinată şi asta te-a făcut să stai pe genunchi, te-a dus la un botez cu durere sufletescă în care ai început să te rogi şi să-l cauţi pe Dumnezeu. â

Ştiu acum. O, Dumnezeul meu, cum o ştiu! Până nu mă aflu în agonie, până nu am suferit din cauza problemei…

Şi toate proiectele noastre, toate lucrările noastre, tot ceea ce facem…Unde sunt învăţătorii de şcoală duminicală care plâng pentru copiii care văd că nu ascultă şi se duc în iad?

Vedeţi, o adevărată viaţă de rugăciune începe odată cu agonia. Dacă îţi pui inima să se roage Dumnezeu va veni şi va începe să-Şi împărtaşească inima Lui cu tine. Inima ta va începe să strige: O, Dumnezeule, Numele tău este batjocorit! Duhul Sfânt este batjocorit! Duşmanul stă afară încercând să distrugă mărturia credincioşiei Domnului şi ceva trebuie făcut pentru aceasta!

Nu va fi nici o înnoire, nici o trezire, nici o deşteptare până nu vom vrea să-L lăsăm să ne mai frângă încă o dată.

Oameni, se face târziu şi devine tot mai serios.

Te rog, nu-mi spune că eşti îngrijorat…când petreci ore pe internet sau la televizor! Vino!

Doamne, sunt unii care trebuie să vină la acest altar şi să mărturisească: ” Nu mai sunt ceea ce am fost, nu sunt unde ar trebui să fiu! Doamne, nu am inima Ta sau povara Ta. Am vrut-o în modul cel mai uşor. Am vrut doar să fiu fericit. Dar Doamne, adevărata bucurie se naşte din durere!”

Nimic din firea pământească nu-ţi va da bucurie. Nu-mi pasă câţi bani ai, ce casă nouă ţi-ai făcut, nimic de ordin fizic nu-ţi poate da fericirea. Numai ceea ce lucrează Duhul Sfânt atunci când Îl asculţi şi Îi urmezi îndemnurile.

Ridică zidurile din jurul familiei tale! Ridică zidurile din jurul inimii tale! Fă-te tare şi impregnabil împotriva duşmanului!

Doamne, asta vrem!

SURSA AICI

BISERICA TREBUIE SA SE TREZEASCA

          Biserica ar trebui să fie, şi adevărata Biserică chiar este, un intrus în lumea aceasta. Domnul Isus le spunea ucenicilor Săi, găsim aceasta în Ioan 14 cu 30 : “Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine;”. Este o afirmaţie clară a faptului că această lume se află sub domnia lui Satan. Cei care cred în Domnul Isus fac parte dintr-o altă lume. Trăiesc după alte principii şi se conduc după alte reguli.

          Aşa a fost cel puţin la începutul Bisericii Domnului Isus. De-a lungul timpului însă Satan a căutat să-i înşele pe credincioşi făcându-i să creadă că o mărturisire de credinţă verbală este suficientă pentru a face parte din poporul Domnului. În timp s-a ajuns ca diferenţa dintre cei ce spun că sunt Biserica lui Hristos şi cei din lume să dispară, pentru credincioşi fiind suficient un ritual şi o mărturisire a unui crez. Viaţa însă, viaţa de fiecare zi, este dovada cui aparţine un om, cărei împărăţii.

          Prin viclenie şi cu multă subtilitate diavolul a adus în Biserică învăţături false. Dacă a putut a deformat adevărul despre Domnul Isus şi mântuirea prin credinţa în El, susţinînd, ba că Domnul Isus nu a fost Dumnezeu, ba că mai trebuie făcut şi altceva pentru a fi mântuit, că nu-i suficient să crezi. Dar a lucrat şi în cealaltă extremă afirmând că un credincios nu mai trebuie să facă nimic, doar să creadă în Domnul Isus. După aceea poţi trăi oricum. S-a ajuns astfel la un trai firesc şi lumesc al celor ce spun că sunt credincioşi, până acolo că nu mai poţi face diferenţa între un creştin autentic şi unul fals. În loc de alb şi negru avem un gri general şi înşelător.

          Este clar că diversiunea şi minciuna au intrat în biserică, în ceea ce se pretinde a fi Biserica lui Hristos. Vorbesc aici de acea biserică instituţionalizată şi nu mă refer doar la o anumită confesiune. Fiecare are pretenţia că în gruparea lui lucrurile stau bine dar înşelătoria este aproape la fel peste tot.

          Semnalele de alarmă sunt trase în aceste biserici doar în legătură cu pericolul ce vine din exterior şi în legătură cu pericolul ce poate veni prin nesupunerea faţă de autoritatea şi rânduiala aşezată de aceea grupare religioasă. Aproape nimeni nu se mai întreabă dacă gruparea din care fac parte s-a îndepărtat sau nu de la adevăr.

          Ne uităm apoi la lume şi la evenimentele mondiale şi spunem că de pe direcţia aceasta vine atacul ce ţinteşte în Biserica lui Hristos. Şi nu ne aducem aminte din istoria Bisericii că nimic din exterior nu a putut face rău Bisericii lui Isus Hristos. Întotdeauna răul a venit din interior.

          Aşa că trebuie să privim la noi. Mai întâi, personal, fiecare trebuie să stea în modul cel mai onest în faţa lui Dumnezeu şi să se analizeze în lumina Cuvântului Său şi apoi lumina trebuie îndreptată spre gruparea din care fac parte, cel puţin cu acelaşi spirit critic cu care analizăm pe oponenţii noştrii.

          Cred că grupările numite creştine au ajuns azi atât de departe de adevăr încât o revenire la ceea ce ar trebui să fie adevărata Biserică este practic imposibilă. Ce mai rămâne de făcut este ca cei ce mai au discernământ să strige de pe acoperişul caselor şi să demaşte minciuna şi falsul şi înşelătoria iar cei ce vor să ia aminte să poată lua hotărâri spre binele lor. Şi strigătul acesta trebuie să se audă până când se mai poate. Sunt convins că cel rău pune la cale un plan pentru-ca orice glas care-i demască acţiunile subversive să fie redus la tăcere.

          În această idee vă prezint astăzi două astfel de glasuri. Un glas este al celui ce a fost Leonard Ravenhill. A trăit în vremurile noastre dar nu mai este printre noi. A ars pentru Hristos şi a fost mistuit de durerea de a vedea Biserica infiltrată şi compromisă. Glasul lui a îndemnat mereu la trezire şi la veghere, la revenirea la adevărul biblic şi la despărţirea de lume şi la renunţarea la compromis.

          La fel strigă şi cealaltă voce, a lui David Wilkerson, un om care după ce a coborât în mlaştina cea mai murdară a societăţii umane pentru a smulge de acolo sufletele cele mai corupte şi mai căzute, se vede acum pus în situaţia de a lupta din răsputeri ca mlaştina pe care o cunoaşte atât de bine să nu intre în Biserică.

          Pericolul mare nu vine din lumea aflată sub domnia lui Satan ci din acea biserică care se pretinde a fi a lui Hristos dar care a dezertat demult şi doarme somnul nepăsării, care s-a împrietenit cu lumea, ba chiar a ajuns să curvească.

Citate din “Scaunul de judecata al lui Cristos” – Leonard Ravenhill

 “O, Doamne, întipăreşte eternitatea în privirea mea!”

          Vedeţi voi, dacă Dumnezeu ar întipări veşnicia sau judecata în privirile noastre, sau dacă vreţi în inima noastră de carne, sunt foarte convins că am fi un trib de oameni foarte diferit, oamenii lui Dumnezeu în această lume de azi.

          Trăim prea mult în timp, suntem prea legaţi de pământ. Vedem lucrurile aşa cum le văd şi ceilalţi oameni, gândim aşa cum gândesc şi ei. Investim timpul nostru la fel ca lumea. Ne investim banii. Ar trebui să fim o altfel de rasă de oameni.

          Cred că biserica lui Isus Cristos are nevoie de o nouă revelaţie a maiestăţii lui Dumnezeu.

          Noi toţi vom sta într-o zi,… vă puteţi imagina?… la scaunul de judecată al lui Cristos pentru a da socoteală de faptele pe care le-am săvârşit în trup!

          Cine este Acesta în faţa cui vom sta? Acesta este Regele regilor şi este Judecătorul judecătorilor şi este Tribunalul tribunalilor şi nu se mai poate face nici un recurs! Verdictul este final!

          Ascultaţi-mă! Când o să-L vedeţi pe Isus nu o să-I spuneţi: “Hei, prietene, mă bucur că ai murit pentru mine!” Cand o să-L vedeţi pe Isus o sa fiţi paralizaţi de frică, dacă nu o să aveţi un trup de slavă şi o minte transformată!

          Dar tu spui: “D-le Ravenhill eu nu o să am probleme pentru că ştiţi, nu am o memorie prea bună.” Dar să-ţi spun ceva: o să ai o memorie foarte bună în acea zi!

          În Maleahi scrie că Dumnezeu are o Carte de aducere aminte. Şi cred că ţi-ar prinde bine dacă săptămâna aceasta, în fiecare seară înainte să mergi la culcare, L-ai întreba pe Dumnezeu ce a scris în cartea Sa, în dreptul tău, pentru ziua de azi?

          Te-ai sculat azi dimineaţă din pat şi i-ai mulţumit lui Dumnezeu că ai o inimă curată?

          I-ai mulţumit lui Dumnezeu că a distrus acea febră drăcească pentru cocaină şi droguri sau orice alte lanţuri care te ţineau legat?

          Eşti cu adevarăt bucuroasă că nu eşti o prostituată acum şi că vei fi parte din ceea ce înseamnă Mireasa Mirelui?

          Eşti tu bucuros că a înlăturat din inima ta pofta rea, temperamentul stricat şi toate acele lucruri înfiorătoare şi oribile care te stapâneau odată?

          Cel mai cutremurător gând pe care l-am avut vreodată este acesta: socoteala personală pe care va trebui să o dau în faţa lui Dumnezeu într-o zi.

          Noi nu vom fi judecaţi doar pentru ce am făcut ci si pentru motivaţia cu care am făcut un lucru. Nu acţiunea, ci motivul. Care a fost motivaţia din spatele dărniciei tale? De ce ai făcut-o? Care este motivul care stă în spate?

          El nu doar iţi ia păcatele, te ia pe tine însuţi, iţi ia conducerea vieţii tale!

          Este adevărat nu doar faptul că trăim într-o lume a politicilor falimentare, ci trăim într-o lume a unei biserici falimentare şi aceasta este cel mai tragic! Când va începe oare Biserica să-şi deschidă din nou inima şi mintea ca să vadă din nou?

          Poate Dumnezeu să ierte fiecare păcat pe care l-am comis? Eu spun: hotarât că poate, dacă te pocăieşti de păcatul tău şi ceri sângele lui Cristos şi ceri îndurare. Acel Cristos blând care a făcut bine şi a sărutat copilaşii şi a binecuvantat oamenii…Acum….Oooo!…Nu există nimic mai frumos decât un mieluşel, dar nu există ceva mai teribil decât mânia Mielului! Dumnezeu va aduce fiecare faptă la judecată şi fiecare lucru secret. Cei morţi, mici şi mari, vor sta înaintea lui Dumnezeu în acea zi măreaţă!

          Întrabă-te deci: sunt eu doar un actor? Cum este viaţa mea secretă?

          Dumnezeu nu doar că ni L-a dat pe Isus Cristos, El ne-a dat toate lucrurile. Şi pentru că nu este destulă bucurie în casa lui Dumnezeu avem nevoie de divertisment. Pentru că divertismentul este substitutul diavolului pentru bucurie. Cred că înainte de a îndrepta degetul acuzator către lume ar trebui să-l îndreptăm către Biserică şi să spunem: “Ascultaţi! Ar trebui să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă, să ne smerim şi să spunem: “Dumnezeule Mare! Ai milă!”.

          Când mă uit la biserica din Noul Testament observ că ea nu avea clădiri grandioase, nu avea evanghelişti plătiţi, nu avea bani mulţi, nu avea o formă de organizare, ea nu putea să apară la televizor ca să cerşească bani. Dar să vă spun ce a făcut biserica primară: a întors lumea pe dos!!! Şi mi-e ruşine să fiu parte din biserica de astăzi pentru că o consider ca fiind o ruşine la adresa unui Dumnezeu sfânt!

          Principala noastră bucurie este bătutul din palme şi să ne simţim noi bine iar apoi discutăm despre toată murdaria acestei lumi!

          Ooo, să fii pierdut în El! Să fii consumat pentru El, să trăieşti pentru El!! Să te apropii aşa de tare de inima lui Dumnezeu încât îi împărtaşeşti mâhnirea faţă de lume şi faţă de o biserică care dă în retragere!

          Iar dacă o să devii matur spiritual toţi piticii din jurul tău te vor batjocori şi te vor critica şi vor spune: “Vrei să fii mai sfânt decât noi, nu?”

          Vei descoperi că oamenii care au avut cel mai mare curaj spiritual au fost oamenii cu cea mai mare viaţă devoţională. Singurul lucru care mă va lega continuu de victorie, prin sângele lui Cristos, este devotamentul meu personal faţă de El, Fiul lui Dumnezeu, adorarea mea şi faptul că mă dăruiesc Lui în fiecare zi. Este mai mult decât slujirea mea, mai mult decât a-I da banii mei. Să-L iubesc, să-L ador, să-L preamăresc pe El şi să trăiesc ca şi cum ar fi prezent fizic lângă mine.

          Ştiţi de ce lumea este săracă şi bolonavă? Pentru că nu ştim cum să ne rugăm, acesta este motivul. Am spus-o de multe ori şi o spun din nou: nici un om nu este mai mare decât viaţa lui de rugăciune. Lasă-mă să trăiesc un timp cu un om şi să împărtăşesc din viaţa lui de rugăciune şi atunci o să-ţi pot spune cât de mare consider că este el sau cât de maiestos este el în Dumnezeu.

          …Va fi o zi măreaţă! Înţelegi? Atunci nu va exista posibilitate vreunei repetiţii sau a vreunei repetări. Pentru că, din nou, aceasta este Judecata finală!

          Mă gândesc din nou la o afirmaţie pe care Dr. Tozer a făcut-o odată. Mi-a zis: “Len, ştii ceva? Abia ne vom muta picioarele din timp în eternitate şi vom privi eternitatea cu capetele plecate şi ruşinaţi şi umili vom spune: “Dumnezeul meu, uite toate bogăţiile care erau în Isus Cristos şi eu vin în faţa Ta aproape un cerşetor.”

          Stăpâne iartă şi însufleţeşte-ne din nou! Îndepărtează din noi tot ce este firesc şi ajută-ne să trăim cu perspectivele valorilor eterne! Aşa a spus acel mare om care a dat naştere unei treziri: “Dumnezeule, întipăreşte eternitatea în privirea mea!”

          Vedeţi, dacă noi nu putem trăi ca şi o rasă de oameni diferită, nu avem nici un drept să trăim în această lume. Iar dacă ne întoarcem la a fi acei oameni cu adevărat botezaţi cu ascultare, supuşi voii desăvârşite a lui Dumnezeu, fără a fi preocupaţi de părerile oamenilor, fără a cere mai mult ca să cheltuim într-un mod risipitor pentru noi, să putem spune şi noi ca apostolul Ioan: “Dumnezeule, vreau ca această viaţă a mea să o ajustez în aşa fel încât atunci când voi sta în prezenţa Ta măreaţă, să nu mă ruşinez de Tine”.

 SURSA AICI